Oamenii aceştia plini de şabloane cu care şi-au atrofiat capacitatea de a gândi sunt ori ghinion ori majoritate. Pentru mine sunt ambele, mi-am împins eu mie concluzia. Parcă acelaşi om, îmbrăcând corpurile altora ca pe nişte costume, peste un suflet gol. Purtând feţe în spatele cărora e acelaşi creier suspect de a fi fost supus tratamentului cu acest instrument.
Prejudecăţi, generalizări, lipsă de logică, inabilitate de a argumenta, impotenţă de a se juca, disimulări prin gusturi muzicale şi nu numai. De ce atâtea şi atâtea persoane înglobează lista asta de goluri, ca pe un cuprins al unei cărţi?
Sau cel puţin... De ce e nevoie să dau peste atâţia? Resping ideea de perfecţiune, dar asta nu mă face iubitoare de putreziciuni. Eu sunt adepta echilibrului, nu a dezmăţului idiotic.
Îmi doresc din ce în ce mai des să-l fi creat pe dzeu cu d mic mic mic. Numai aşa aş fi putut să cred în el şi să am încredere în el.
(pt că da, sunt două elemente diferite)
Saturday, 16 May 2009
Friday, 15 May 2009
Oneness
Un cuvânt perfect compatibil cu înfăţişări artistice ca cea de mai sus, aparţinând lui Antoine de Villiers.
În simţurile mele nu poate să se dilate mai mult de atât. Nu cred în perfecţiune, dacă e vorba de una coborâtă printre noi. Şi cred că are cuţite cu care şi-ar toca propria existenţă palpabilă.
Am încetat să cred că that wholeness in front of which i cry când mă loveşte de dincolo de ecran, de pagini sau de pânză poate să mi se încolăcească. Pe braţe glezne voce gânduri bărbaţi iubiri gât limbi sexe priviri.
No no no no perfection. Pain and pleasure all the way.
Oricum, nu ar avea loc în viaţa pe care mi-am dezvoltat-o imperfect, dezorganizat, având o formă care se schimbă cu aceeaşi frecvenţă cu care o face celula. Şi maliţioasă cum sunt, chiar dacă ar avea, aş înghesui-o ca în 48/4 până când mi-ar cădea la picioare.
Thursday, 16 April 2009
Just come, you don't have to stay
There is no such thing as losing, as there is no such thing as having.
M-am agăţat mult timp de oamenii pe care îi iubeam şi de prezenţa lor în viaţa mea. Şi poate nu mi-aş fi dat seama că poate fi mai bine şi mai sănătos să simt lucrurile altfel dacă nu aş fi fost nevoită să mă rup de unii dintre ei, temporar sau definitiv.
Poate că dacă nu aş fi rămas cu goluri în mine nu aş fi înţeles niciodată că golurile nu trebuie să existe, pentru că sunt exact ca un fir din dres care se agaţă şi care nu are nevoie decât de mişcări ale piciorului ca să alunece pe tot cracul. Să se extindă de la 1cm la zeci de cm. De la un colţ din mine la tot psihicul meu.
Căram cu mine găurile, nostalgiile, amintirile, greşelile şi felul în care aş fi putut să le evit. Le lăsam să macine în mine şi când o gură pofticioasă dorea să guste din mine, era speriată de urmele viermilor care mă transformau din ceva apetisant în ceva greu de inghiţit.
Nu îmi amintesc când s-a produs schimbarea. Se poate să fi fost un proces care a început fără să îl depistez. Cu un debut îndepărtat. Se poate să fi înţeles asta acum două săptămâni. Sau să fi fost atât de subit totul, încât momentul să fi fost azi dimineaţă, în zori.
E total irelevant însă când şi cum.
Singurul lucru care contează e că am ajuns să iubesc oamenii atât de liber încât am avut momente în care mă întrebam dacă nu cumva acest ocean liniştit din mine e o formă de pesimism; sau de resemnare.
Sperând că nu sunt în stadiul de denial, cred că este o formă a ceea ce sunt eu acum, indiferent de semnificaţia care poate fi atribuită. Aşa trebuia să ajung cândva să iubesc, pentru că ăsta e ritmul vibraţiilor mele, astea sunt tonurile în care mă pot dezvolta conform tendinţelor mele structurale.
Oamenii pot fi prezenţi în filele mele pentru o oră, o zi, pentru luni sau ani. Cu ce sunt ei şi ce simt nevoia singuri să-mi ofere. E înălţător ci nu umilitor să simt asta. Pnetru că libertatea pe care o dai altora poate fi libertatea pe care ţi-o dai ţie. Mercantilism emoţional, poate.
Nu cred în eternitate nu pentru îi refuz dreptul de a exista, ci pentru că nu am nevoie de ea ca să fiu fericită.
Ştiu acum să mă bucur de 5 melodii pline de săruturi pătimaşe cu un bărbat pe care a doua zi nici nu mai simt nevoia să îl văd. Ştiu să accept că un om pe care l-am iubit ani de zile a murit de ani de zile. Reuşesc să îmi amintesc toate iubirile mele fără să tânjesc după învierea vreuneia dintre ele. Înţeleg că pe măsură ce dai drumul mai uşor oamenilor, elocvenţa momentelor în care ei vin singuri spre tine creşte înnebunitor.
Dar astea sunt câştiguri la care nu m-am gândit niciodată. Şi care poate că tocmai de aia există.
M-am agăţat mult timp de oamenii pe care îi iubeam şi de prezenţa lor în viaţa mea. Şi poate nu mi-aş fi dat seama că poate fi mai bine şi mai sănătos să simt lucrurile altfel dacă nu aş fi fost nevoită să mă rup de unii dintre ei, temporar sau definitiv.
Poate că dacă nu aş fi rămas cu goluri în mine nu aş fi înţeles niciodată că golurile nu trebuie să existe, pentru că sunt exact ca un fir din dres care se agaţă şi care nu are nevoie decât de mişcări ale piciorului ca să alunece pe tot cracul. Să se extindă de la 1cm la zeci de cm. De la un colţ din mine la tot psihicul meu.
Căram cu mine găurile, nostalgiile, amintirile, greşelile şi felul în care aş fi putut să le evit. Le lăsam să macine în mine şi când o gură pofticioasă dorea să guste din mine, era speriată de urmele viermilor care mă transformau din ceva apetisant în ceva greu de inghiţit.
Nu îmi amintesc când s-a produs schimbarea. Se poate să fi fost un proces care a început fără să îl depistez. Cu un debut îndepărtat. Se poate să fi înţeles asta acum două săptămâni. Sau să fi fost atât de subit totul, încât momentul să fi fost azi dimineaţă, în zori.
E total irelevant însă când şi cum.
Singurul lucru care contează e că am ajuns să iubesc oamenii atât de liber încât am avut momente în care mă întrebam dacă nu cumva acest ocean liniştit din mine e o formă de pesimism; sau de resemnare.
Sperând că nu sunt în stadiul de denial, cred că este o formă a ceea ce sunt eu acum, indiferent de semnificaţia care poate fi atribuită. Aşa trebuia să ajung cândva să iubesc, pentru că ăsta e ritmul vibraţiilor mele, astea sunt tonurile în care mă pot dezvolta conform tendinţelor mele structurale.
Oamenii pot fi prezenţi în filele mele pentru o oră, o zi, pentru luni sau ani. Cu ce sunt ei şi ce simt nevoia singuri să-mi ofere. E înălţător ci nu umilitor să simt asta. Pnetru că libertatea pe care o dai altora poate fi libertatea pe care ţi-o dai ţie. Mercantilism emoţional, poate.
Nu cred în eternitate nu pentru îi refuz dreptul de a exista, ci pentru că nu am nevoie de ea ca să fiu fericită.
Ştiu acum să mă bucur de 5 melodii pline de săruturi pătimaşe cu un bărbat pe care a doua zi nici nu mai simt nevoia să îl văd. Ştiu să accept că un om pe care l-am iubit ani de zile a murit de ani de zile. Reuşesc să îmi amintesc toate iubirile mele fără să tânjesc după învierea vreuneia dintre ele. Înţeleg că pe măsură ce dai drumul mai uşor oamenilor, elocvenţa momentelor în care ei vin singuri spre tine creşte înnebunitor.
Dar astea sunt câştiguri la care nu m-am gândit niciodată. Şi care poate că tocmai de aia există.
Wednesday, 15 April 2009
Pe fundul mării
Este ce îţi doreşti şi nu îţi poţi dărui.
ce îţi doreşti şi ţi se refuză.
ce aştepţi cu ardoare şi nu vine.
ce nu eşti, deşi îţi doreşti sa fii.
ce eşti, dar nu poţi exprima.
contrastul dintre ce eşti şi ce aşteaptă ceilalţi să fii.
ce eşti în mintea celorlalţi dinainte chiar să îţi cunoască lumea.
dorinţa de a reuşi să le dai o imagine corectă asupra ta.
eşecul de a reuşi asta.
întrebările continue despre motivul insuccesului.
abandonul în faţa acestor întrebări.
ambiţia acestor întrebări de a te persecuta în continuare.
restul pe care simţi că îl mai ai de completat în fiinţa ta pentru a te simţi
bine cu tine.
apariţia constantă a acestor nemulţumiri, chiar şi când credeai că mai e doar o
bucăţică, un rest.
omniprezentă, dar renegată de mulţi.
James Joyce, "Dubliners"
Laura Walker Scott, "Frustration"
ce îţi doreşti şi ţi se refuză.
ce aştepţi cu ardoare şi nu vine.
ce nu eşti, deşi îţi doreşti sa fii.
ce eşti, dar nu poţi exprima.
contrastul dintre ce eşti şi ce aşteaptă ceilalţi să fii.
ce eşti în mintea celorlalţi dinainte chiar să îţi cunoască lumea.
dorinţa de a reuşi să le dai o imagine corectă asupra ta.
eşecul de a reuşi asta.
întrebările continue despre motivul insuccesului.
abandonul în faţa acestor întrebări.
ambiţia acestor întrebări de a te persecuta în continuare.
restul pe care simţi că îl mai ai de completat în fiinţa ta pentru a te simţi
bine cu tine.
apariţia constantă a acestor nemulţumiri, chiar şi când credeai că mai e doar o
bucăţică, un rest.
omniprezentă, dar renegată de mulţi.
James Joyce, "Dubliners"
Laura Walker Scott, "Frustration"
Thursday, 30 October 2008
cel mai dureros
este că nu mai ştiu nimic de tine, că tot ce mai pot vedea din tine sunt poze uitate pe un fundal şi un rând pe care îl schimbi din ce în ce mai rar; şi iată că nici starea de spirit nu ţi-o pot intui din nimic. ba da. din cuvintele pe care le spui altora şi pe care le sorb autoflagelându-mi liniştea şi echilibrul. ne-am cunoscut într-un moment nepotrivit ai spus tu. mi-ai înflăcărat creierul dar ştiu că ai avut dreptate. mă consumi mă plângi mă dori îmi eşti imposibil.
im
po
si
bil
ă
luni întregi de foc, sigur eşti în mine mai mult decât ştiu eu că eşti.
azi aş fi venit în faţa blocului tău cu aer burghez dar cu aspect comunist şi te-aş fi lăsat să îmi vezi lacrimile şi dorul. dar am gândit înainte de asta. şi norul s-a pulverizat iar.
Subscribe to:
Posts (Atom)
